Biserica fortificată din Homorod

Fortificarea este oglinda fidelă a stării de incertitudine care a dominat viața politică în ultimii ani ai regatului maghiar și în vremurile principatului. Apărarea locului a fost cedată pe de-a-ntregul, comunității locale, în care era predominantă etnia germană (săsească). Ea s-a preocupat de adoptarea reformei luterane (evanghelice) și de adoptarea unor noi precepte artistice și culturale, în general.

Spre deosebire de lăcașurile de cult săsești din secolul al XIII-lea care au fost construite aproape toate ca bazilici romanice cu trei nave, Homorodul posedă una din foarte rarele biserici-sală romanică ce datează din ultima treime a secolului al XIII-lea.

Puternica biserică – cetate de la Homorod a fost construită în a doua jumătate a secolului al XIII-lea. O primă refacere s-a realizat în cursul primei jumătăți a secolului al XIV-lea, când vopseaua s-a amplificat și a fost acoperită cu fresce de bună calitate. Apoi, cel târziu de la sfârșitul secolului al XV-lea, biserica romanică a fost fortificată. Deasupra vechiului altar a fost ridicat un turn, iar in jurul bisericii s-au ridicat și două curtine, una cu turnuri și o alta simplă.

Cele șapte nivele ale turnului ating 27,70 metri înălțime, al optulea nivel formând un coridor de apărare cu balustrada de lemn unde sunt amplasate astăzi cele trei clopote ale bisericii. Prin monumentalul turn-donjon, ridicat din blocuri de piatră deasupra corului se făcea la acel moment apararea bisericii din Homorod. Arcul triumfal romanic care susține greutatea peretelui vestic al turnului a fost umplut cu piatra pentru a se evita surparea; astfel corul s-a desparțit de sală, devenit impracticabil ca încăpere de cult. Nu se cunoaște data când s-a închis arcul triumfal, dar desigur înainte de Reformă, întrucât în cor s-au conservat picturile murale catolice neacoperite de zugraveală.

În interiorul turnului găsim astăzi niște găuri rotunde (de 10-15 cm diametru) situate orizontal la distanța de circa 2m una de alta, prin care patrunde lumina. Sunt găurile rămase de la schela construcției, așa cum le întâlnim la multe construcții medievale europene, de pildă la cetățile din secolul al XII-lea.

Peste zidul înălțat la statura omului, se puneau de-a curmezișul trunchiuri subțiri de stejar, depașind peretele de ambele părți. Fixate prin straturi de piatră, pe capetele lor se asezau scânduri servind ca platforma zidarilor. După ridicarea turnului schela se demonta succesiv, tăindu-se trunchiurile de stejar în linia zidului, așa încât partea cuprinsa între pietre rămânea înauntru. Lemnul putrezit era scos de vanturi sau de pasari, încât cele mai multe găuri ale schelei sunt azi libere.

La sfârșitul secolului al XV-lea, a fost construit în jurul bisericii un zid de aparare înalt de 7-8 m, avand colțurile străjuite de turnuri cu două nivele și acoperiș. Coridorul de apărare era sprijinit pe console de lemn și înconjura zidul în partea superioară trecând și peste fațadele turnurilor dinspre curte. Acesta se păstreaza și astăzi pe laturile de vest, nord și est ale zidului de apărare. În centrul laturii apusene este situată o intrare strajuită de un turnuleț de apărare, cu coridorul îmbrăcat în scânduri. Curtina interioară e inconjurată de un al doilea zid de apărare, mai scund, formând “Zwinger”-ul, păstrat azi pe laturile de sud și vest.

În 1623 un incendiu a nimicit toate părţile din lemn ale cetăţii. O inscripţie de pe latura estică a turnului aminteşte că atunci a ars acoperişul, reînnoit în 1626. „Anno 1623 dic 13 Aprilis incendio per incuram Andreas Henrich orto conflagrata haec turris restauratur 1626 jun. 19, pastore existente Georgio Vustio”. („În anul 1623, în a 13-a zi a lui aprilie, din neglijenţa lui Andreas Henrich un incendiu a cuprins în flăcări acest turn – restaurat în 1626 iunie 19, pastor fiind Georg Wust”). Tot în acest turn au fost mutate în 1932 şi cele trei clopote care stăteau până atunci în clopotniţă.

Lipsa de spațiu pentru comunitatea locală în creștere a obligat în anul 1784, la crearea unui nou cor în cadrul bisericii prin spargerea peretelui sudic al sălii, soluție unică în Transilvania. Înaintea acestei modificari s-au suplimentat locurile în biserică prin două balcoane suprapuse, prinse de pereții sălii, pe peretele de vest ridicându-se chiar trei. În balconul superior, numit “Cetatea vițeilor”, își aveau locul baieții în anul urmator confirmarii lor; în al doilea an se puteau așeza și în tribuna mijlocie, în rândul flăcăilor mai mari.

Bărbații până la 50 de ani ședeau în tribuna inferioară a peretelui de nord, bătrânii în stranele de-a lungul pereților în parterul salii, iar femeile în centrul bisericii. Sala a primit ulterior un tavan plat de lemn, ce poartă un medalion ornamentat.

În interiorul bisericii există un amvon cu panouri pictate popular și tribune împodobite cu picturi florale. În cor se află şi un altar din lemn, pictat. În centrul lui este Christos răstignit, cu numele scris în germană, latină şi ebraică. Este flancat de alte două statuete – Sfântul Petru cu cheia şi Sfântul Pavel cu o sabie. Deasupra altarului se înalţă orga, iar la dreapta ei se află actuala intrare.

Mobilierul acestei este reprezentat de altar, orgă, amvon, sfeșnice și strane. Acestea sunt executate în stil baroc și datează din anul 1793.

 



Cetatea Jimbor

În 1486, „Sombor” era o localitate din scaunul Rupea. Numele său poate fi interpretat într-o manieră neaşteptată cu origine străveche maghiară. Ar putea fi vorba şi de o maghiarizare a numelui german de Sommerburg. Argumentele sunt două: comunitatea locală a fost, iniţial, germană şi a continuat să fie astfel până la Reformă, când a asimilat din punct de vedere al cultului, dar a cedat complet (la 1653 mai erau doar nouă familii săseşti) în faţa colonizărilor şi emigrărilor secuieşti (atestate deja la 1502), deveniţi evanghelici. Varianta cu înţelesul de „Cetatea Soarelui” este de luat în considerare, ca şi cea de „Cetatea Zsombor”.

După apariţia „colonilor”, a devenit posibilă o iniţiativă nobiliară, atestată de altfel deja în prima jumătate a secolului al XVII-lea, iar împărţirea satului între „Pământul crăiesc” (scaunele săseşti) şi „pământul nobililor” (comitatele) s-a consfinţit prin hotare şi responsabili săteşti diferiţi, în secolul al XIX-lea.

Saşii şi-au folosit priceperea în cioplirea pietrei şi au construit structuri rezistente la atacurile prelungite, capabile să adăpostească sate întregi, şi care aveau spaţii mari de stocare a alimentelor. Cetatea din Jimbor este modestă ca suprafaţă, însă de-a lungul timpului şi-a îndeplinit rolul de apărare a sătenilor. Păstrate de sute de ani, zidurile cetăţii încă veghează la apărarea incintei construcţiei.

O inscripţie foarte deteriorată şi puţin lizibilă, menţionează restaurarea din 1692, ca urmare a evenimentelor petrecute cu doi ani înainte – invazia tătarilor veniți in sprijinul principelui Emeric Thököly, in lupta sa împotriva habsburgilor.

Astăzi, doar unul dintre ziduri se păstrează într-o formă destul de bună, iar pe colţul sudic se mai văd urmele unor încăperi dispuse pe două nivele, care erau probabil destinate păstrării alimentelor, şi, în caz de pericol, de adăpostire a sătenilor refugiaţi.

Odinioară, în turnul cetăţii, ţăranii îşi ţineau slănina, un obicei care se păstra în toate satele săseşti din ţara Bârsei. Nu se umbla la ea decât primăvara, când cânta cucul, iar fiecare sătean îşi însemna slănina, pentru a şi-o recunoaşte apoi când va fi cazul. Această tradiţie a supravieţuit până în anul 1945 în rândul sătenilor. Tot în cadrul cetăţii aveau loc toate sărbătorile şi obiceiurile specifice saşilor.

Ceea ce vedem astăzi reprezintă doar urme a ceea ce a fost odinioară o strălucită fortăreaţă menită să îşi apere localnicii. Astăzi, putem doar să admirăm şi să recunoaştem valoarea arhitectonică a edificiului, care, în ciuda tuturor vitregiilor, a reuşit să facă faţă timpului şi să ne arate urme ale unei civilizaţii cu adevărat excepţionale.

 


 

Stejarul secular din satul Mercheașa

Acesta este de fapt un gorun din specia Quercus sesiliflora, având o vârstă de aproximativ 900 de ani. Acesta este gorunul cu cele mai mari dimeniuni cunoscute până acum în România și unul dintre cei mai mari din sud-vestul Europei, fiind declarat câștigător al concursului „Cel mai bătrân arbore din România” desfășurat în anul 2009.

Aceasta se găseşte mai sus de satul Mercheaşa, pe o păşune cu stejari seculari, la aproximativ 1,7 kilometri de localitate. Stejarul de la Mercheașa are o circumferinţă, măsurată la înălţimea de 1,3 metri de la pământ, de 9,3 metri, o înălțime de 21,3 metri şi are o coroană aproape întreagă, frumos rotunjită. În plus, până la înălţimea de trei metri de la pământ, are cinci cioturi, urme ale unor ramuri rupte de-a lungul vieţii sale.

 

Localizarea GPS a celui mai batran stejar din Romania:

Coordonatele stejarului: 46.0661965N ,  25.3620458E

Iesirea din sosea: 46.0726315N , 25.3415295E


 

Băile Homorod (vulcanii noroioși)

Băile Homorod, rezervaţie geologică situată la poalele Munţilor Perşani, la contactul cu Subcarpaţii Transilvaniei, la o altitudine de 460m, în sectorul de luncă de la confluenţa Homoroadelor. Zona prezintă o importanţă deosebită prin apariţia la suprafață a noroaielor emise de presiunea gazelor subterane, punct numit vulcan noroios.

Apele minerale de la Băile Homorod au fost utilizate în scopuri terapeutice de la începutul secolului al XX-lea. În perioada interbelică în zonă erau 6 izvoare captate în două bazine. Stațiunea balneo-climaterică de interes local funcțională până în anul 1975, în momentul de față este într-un stadiu avansat de deteriorare, necesitând investiții majore. Apa minerală și nămolul din vulcanii noroioși cu un mare conținut de sulf, au fost folosite cu mari succese în tratamentul unor afecțiuni reumatismale, afecțiuni dermatologice, afecțiuni endocrine, nevroze astenice, afecțiuni biliare și hepatice, afecțiuni digestive. Calitățile curative ale apei și namolului sulforos sunt recunoscute atât în țară cât și peste hotare, fiind atestate de specialiști încă din perioada interbelică. În jurul fostei stațiuni exista o superbă zonă turistică care este cuprinsă în planul general de urbanism și este pretabilă pentru construirea de case de vacanță.

 


 

Alte obiective locale

Biserica evanghelică fortificată din Mercheașa, comuna Homorod, județul Brașov, a fost construită în secolul al XIII-lea pe baza unei vechi bazilici romane datată din secolul al XII-lea. Ansamblul bisericii evanghelice fortificate format din biserică, anexe, incinta fortificată și un turn este monument istoric, cod LMI BV-II-a-B-11732.

Deşi renovată pe la 1621-1623, biserica a fost arsă cu prilejul pustiirilor turco-tătare din anul 1658, iar mobilierul, cu strane şi tribune, este datat cu inscripţii din anul 1788. Turnul clopotniţă actual a apărut doar în preajma jumătăţii secolului al XIX-lea.
Incinta din jurul bisericii a fost proiectată într-o formă de o simplitate clasică, respectiv un dreptunghi prevăzut cu turnuri de colţ. Turnul aflat la sud-est, singurul în întregime conservat, şi amintirea celui opus, dau de înţeles că instalarea s-a realizat prin retezarea colţurilor de curtină.

Aproape întreaga jumătate de vest a vechii cetăţi bisericeşti a fost demolată ori parţial înglobată cu prilejul construirii unor corpuri de casă parohială şi şcoală confesională. Aspectul clădirii de colţ, dotate cu contraforturi, atrage încă atenția prin zestrea sa de contraforturi în trepte. În sectoarele conservate, pe înălţimile destul de modeste (6-7 m) se pot observa încă două şiruri de guri de tragere, la care se ajungea cu drumuri de strajă supraetajate.

În corul bisericii încă se mai păstrează rămăşiţe de picturi murale, iar în altar e expus un Crucifix cu înălţimea de 1,61 m, din perioada de tranziţie de la Gotic la Renaştere.

Biserica Ortodoxă din satul Mercheașa

Biserica Ortodoxa “Sfântul Nicolae” din Mercheaşa a fost zidită in anul 1823 pe locul unei biserici de lemn. Lăcaşul de cult a fost construit din piatră şi cărămidă, în stil transilvănean. Aşezată pe un deal din sat, biserica este un adevărat centru spiritual şi o vatră românească. În interiorul ei este expusă o cruce care a fost descoperită de un localnic într-un trunchi de pin.

În ultimii ani, biserica a fost renovată la exterior şi interior, schimbandu-se acoperişul, geamurile, mobilierul, catapeteasma. În anul 2006 biserica a fost pictată pentru prima oară de Victor Boarţă din Câmpulung Muscel. Duminică, 17 octombrie 2010, Înaltpreasfințitul Laurențiu, Mitropolitul Ardealului a resfințit biserica din Mercheașa și a oficiat, la altarul rezidit al lăcașului de cult, Sfânta Liturghie, înconjurat fiind de un sobor de preoți și diaconi.

Fântana cu apa sărată – face parte dintre resursele naturale ale comunei Homorod. Apa fântânii este folosită pentru gătit, păstrarea caşcavalului, murăturilor şi a slăninei.