Obiective locale
Biserica fortificată din Homorod
Biserica evanghelică fortificată Prima documentație despre o biserică aflată în acest loc datează din 1250, care era una romanică. În locul bazilici romanice în ultima treime a secolului al XIII-lea este construit biserica evanghelice.
Existenta tribunei de vest și a unei chei de bolta în cor, sculptata cu motivul cistercian al florii soarelui cu mijlocul grilaj – ornament mult răspândit in Transilvania – îndreptățește propunerea lui Virgil Vătășianu de a data biserica pe la 1270.
Pe când lăcașurile de cult sasesti din secolul al XIII-lea au fost construite aproape toate ca bazilici romanice cu trei nave, Homorodul poseda una din foarte rarele biserici-sala romanice ce datează din ultima treime a secolului al XIII-lea. Corul închis spre est cu o absida semicirculara, se deschide spre vest cu un arc triumfal semicircular in mica sala de 10,40 metri lungime și 9 metri lățime.
Semi calota ce acoperă absida, ambrazurile micilor ei ferestre in arc semicircular, pereții dintre ele ca și pereții corului mai prezintă urme de pictură murală, trei straturi de culoare aparținând unor epoci stilistice diferite, prima dintre ele datând de la sfârșitul sec. XIII, realizata scurt timp după terminarea construcției.
În interiorul turnului găsim astăzi niște găuri rotunde (de 10-15 cm diametru) situate orizontal la distanța de circa 2m una de alta, prin care pătrunde lumina. Sunt găurile rămase de la schela construcției, așa cum le întâlnim la multe construcții medievale europene, de pildă la cetățile din secolul al XII-lea.
Peste zidul înălțat la statura omului, se puneau de-a curmezișul trunchiuri subțiri de stejar, depășind peretele de ambele părți. Fixate prin straturi de piatră, pe capetele lor se așezau scânduri servind ca platforma zidarilor.
După ridicarea turnului schela se demonta succesiv, tăindu-se trunchiurile de stejar în linia zidului, așa încât partea cuprinsa între pietre rămânea înauntru. Lemnul putrezit era scos de vanturi sau de păsări, încât cele mai multe găuri ale schelei sunt azi libere.
Arcul triumfal este înzidit, iar vechiul cor se află ascuns în parterul turnului de est. Pereții lui sunt împodobiți cu fresce care datează din trei perioade (secolele al XIII-lea, al XIV-lea și al XV-lea). Are o sală tăvănită cu cor pătrat, boltit în cruce pe ogive, absida semicirculară, turn-clopotniță cu tribuna pe vest. Odată cu construcția cetății țărănești, biserica a fost fortificată, corul și absida fiind cuprinse într-un puternic turn.
Cele șapte nivele ale turnului ating 27,70 metri înălțime, al optulea nivel formând un coridor de apărare cu balustrada de lemn unde sunt amplasate astăzi cele trei clopote ale bisericii. Prin monumentalul turn-donjon, ridicat din blocuri de piatră deasupra corului se făcea la acel moment apărarea bisericii din Homorod.
Arcul triumfal romanic care susține greutatea peretelui vestic al turnului a fost umplut cu piatra pentru a se evita surparea; astfel corul s-a despărțit de sală, devenit impracticabil ca încăpere de cult. Nu se cunoaște data când s-a închis arcul triumfal, dar desigur înainte de Reformă, întrucât în cor s-au conservat picturile murale catolice neacoperite de zugrăveala.
Inițial, sala purta un tavan plat din lemn, înlocuit pe la 1500, pentru prevenirea incendiilor, cu o boltă gotică sprijinită de patru coloane adosate în colțurile sălii. Intrarea în clopotniță s-a aflat la început în colțul de sud-est al porticului, urcând prin grosimea zidului spre tribuna din al doilea cât, intrare ce a fost zidita, în cursul fortificării, începută la sfârșitul secolului al XV-lea. Clopotniței i s-au atașat două construcții de flancare în continuarea pereților laterali ai sălii, retrase cu numai 20 de cm față de latura apuseană a turnului, înălțându-și acoperișurile în pupitru, sprijinite de flancurile turnului, până la înălțimea coamei acoperișului bisericii.
În construcția laterală de sud urcă o scară spiralată, ducând din sală spre podul acesteia. De aici se poate privi în turn printr-o deschidere circulară din peretele sau de est. Turnul n-a fost nicicând divizat in caturi, dar fără îndoiala că au urcat scări de lemn din tribuna de vest spre coridorul de apărare așezat deasupra clopotniței la fortificare.
Puternică cetate țărănească săsească, cu dublă incintă (sec.XV-XVI), ridicată in jurul Bisericii Evanghelice-Lutherane (sec. XIII). Fortificația care înconjoară biserica evanghelică nu a fost niciodată cucerită.
La sfârșitul secolului al XV-lea, a fost construit în jurul bisericii un zid de apărare înalt de 7-8 m traseu rectangular, având colțurile străjuite de turnuri cu două nivele și acoperiș în pupitru, devansate oblic față de curtină. Frunțile lor înalte îndreptate spre ulița și flancurile catului al treilea de sub panta acoperișului sunt prevazute cu mașiculiuri scoase în consola pe bârne de stejar fixate in zid.
În unghiurile obtuze formate de zidul turnurilor și curtina s-au aflat latrine scoase în consola, dintre care mai există două pe latura de sud. Coridorul de apărare sprijinit pe console de lemn înconjoară zidul în partea superioară, străpunsă de guri de turnare și metereze mici, coridorul trecând și peste fațadele turnurilor dinspre curte, fiind încă păstrat pe laturile de vest, nord și est. În centrul laturii apusene este situată o intrare străjuită de un turnuleț de apărare, cu coridorul îmbrăcat în scânduri, puțin devansat deasupra curtinei.
Curtina interioară e înconjurată de un al doilea zid de apărare, mai scund, formând “Zwinger”-ul, păstrat azi pe laturile de sud și vest. În 1657 turnul din nord-vest a fost înlocuit printr-un turn înalt de 10 m, de plan pentagonal, cu patru nivele, purtând deasupra coridorului de apărare, devansat și cu balustrada din scânduri, un acoperiș din șindrila, înnoit în 1954. Caturile, separate prin platforme din bârne, au intrări separate pe latura dinspre curte, cu un balconaș de lemn spre care urca scări dispuse aproape vertical.
Coridorul de apărare era sprijinit pe console de lemn și înconjura zidul în partea superioară, trecând și peste fațadele turnurilor dinspre curte. Acesta se păstrează și astăzi pe laturile de vest, nord și est ale zidului de apărare. În centrul laturii apusene este situată o intrare străjuită de un turnuleț de apărare, cu coridorul îmbrăcat în scânduri. Curtina interioară e înconjurată de un al doilea zid de apărare, mai scund, formând „Zwinger”-ul, păstrat azi pe laturile de sud și vest.
În 1623 un incendiu a nimicit toate părțile din lemn ale cetății. O inscripție de pe latura estică a turnului amintește că atunci a ars acoperișul, reînnoit în 1626: „Anno 1623 dic 13 Aprilis incendio per incuram Andreas Henrich orto conflagrata haec turris restauratur 1626 jun. 19, pastore existente Georgio Vustio”. („În anul 1623, în a 13-a zi a lui aprilie, din neglijența lui Andreas Henrich un incendiu a cuprins în flăcări acest turn – restaurat în 1626 iunie 19, pastor fiind Georg Wust”). Tot în acest turn au fost mutate în 1932 și cele trei clopote care stăteau până atunci în clopotniță.
Incinta fortificată are turnuri pe colțuri, cu ochi de tragere. Între turnuri, zidurile aveau două drumuri de strajă suprapuse, care se sprijineau pe console de lemn. Pe latura de vest este un mic turn-poartă care străjuiește intrarea.
Fațadele exterioare au fost împodobite cu pictura decorativă în albastru și roșu de-a lungul canturilor, pe ciubucul din piatră ce înconjoară catul al patrulea, în jurul unui meterez. Anul construcției este menționat în trei inscripții aflate în nișele pereților exteriori: Propugnaculum hoc inchoatum est anno MDCLVIl dic IX apr. finitum dic XII Majii… Turris fortissima et nomen Domini 1657 Haec… Propugnaculum hoc extructum est 1657 Existen… Adica: “Acest turn a fost început în anul 1657 ziua a 9-a din aprilie, terminat la 12 mai; turnul foarte puternic… și numele Domnul 1657…. acest; acest turn s-a ridicat in 1657 pe vremea…”
Turnul din nord-est a fost demolat, în cor s-au păstrat cele mai vechi picturi murale transilvanene, unde s-au contopit elemente romanice cu elemente gotice, picturi executate desigur curând după terminarea construcției, către sfârșitul secolului al XIII-lea.
O ușița de lemn, având incizat anul 1641, separă scara ce urcă în grosimea zidului, de accesul spre scara spiralată – scări ce comunicau odinioară. Construcția laterală de nord cuprinde un portal semicircular cu ambrazura din piatra, profilată cu trei baghete cilindrice între cavete, aidoma profilării intrării în arc frânt din fațada vestica a Bisericii din Viscri. Prin portalul acestei construcții laterale de nord și, în continuare, printr-o ușă din peretele apusean al sălii, se intră în biserică.
Construcția de apărare propriu-zisă a bisericii din Homorod este însă monumentalul turn-donjon, ridicat din blocuri de piatră deasupra corului, pe plan pătrat de 11 metri lungime a unei laturi, cu ziduri groase de 3 metri la bază și de 2 metri la înălțimea catului al patrulea.
Printr-o galerie in grosimea zidului a care-i intrare se află în cor la înălțimea de 2 metri, fiind încastrată in zidul sau ambrazura unei ferestre gotice drept ancadrament al intrării, se pătrunde în catul al doilea al turnului ce poarta și el o boltă în cruce.
O altă scară urcă de aici, prin grosimea zidului apusean, spre catul al treilea, acoperit ca și celelalte caturi superioare cu o platformă din bârne, scări de lemn legând caturile între ele. De la al doilea cat de sus toate celelalte sunt prevăzute, cu metereze lungi și înguste, situate lateral, alternate.
Lipsa de spațiu pentru comunitatea locală în creștere a obligat în anul 1784, la crearea unui nou cor în cadrul bisericii prin spargerea peretelui sudic al sălii, soluție unică în Transilvania. Înaintea acestei modificări s-au suplimentat locurile în biserică prin două balcoane suprapuse, prinse de pereții sălii, pe peretele de vest ridicându-se chiar trei. În balconul superior, numit „Cetatea vițeilor”, își aveau locul băieții în anul următor confirmării lor; în al doilea an se puteau așeza și în tribuna mijlocie, în rândul flăcăilor mai mari.
Bărbații până la 50 de ani ședeau în tribuna inferioară a peretelui de nord, bătrânii în stranele de-a lungul pereților în parterul sălii, iar femeile în centrul bisericii. Sala a primit ulterior un tavan plat de lemn, ce poartă un medalion ornamentat.
În interiorul bisericii există un amvon cu panouri pictate popular și tribune împodobite cu picturi florale. În cor se află și un altar din lemn, pictat. În centrul lui este Cristos răstignit, cu numele scris în germană, latină și ebraică. Este flancat de alte două statuete – Sfântul Petru cu cheia și Sfântul Pavel cu o sabie. Deasupra altarului se înalță orga, iar la dreapta ei se află actuala intrare.
Mobilierul bisericii este reprezentat de altar, orgă, amvon, sfeșnice și strane. Acestea sunt executate în stil baroc și datează din anul 1793.În conca absidei apare, foarte șters, Christ în mandorla, stând pe un curcubeu (Majestas Domini), înconjurat de simbolurile evangheliștilor, numite tetramorf. De ambele părți apar heruvimi și intercesorii Maria și Ioan deci Deisis, tema iconografica de tradiție bizantină. În registrul interior, pe peretele absidei, apar cei 12 Apostoli, așezați sub arcade treflate, printre care se înalță turnulețe cu acoperișuri de țigle, încoronate de cruci.
Din elementele componente, arhitectura se distinge cu mai multă claritate, desenată în linii roșii, groase, cu duct egal. Ambele compoziții ale absidei formează o unitate, aparținând “Judecații de Apoi”, tema reprezentată în domurile apusene cu predilecție în decorul sculptat al marilor portaluri, aici, în mediul rural, tema fiind transpusă în pictură murală.
Pe un fundal albastru-gri, figurile sunt obținute din tonuri de ocru și brun, puternic și clar conturate, linia fiind modul de expresie principal al acestui stil de tranziție numit liniar-narativ, devenit popular în Transilvania secolului XIV.
Prin apariția picturilor de la Homorod s-a făcut legătura cu o tradiție europeană a micilor centre din mediul provincial, unde acest stil liniar-narativ, gotic timpuriu, găsește o largă răspândire prin zugrăvii peregrini. Pe peretele de sud al corului s-au păstrat de asemeni picturi din această primă fază, în majoritate aproape șterse, aparținând ciclului Patimilor lui Isus. Într-un fragment de pe peretele de nord se disting clar cele două straturi consecutive ale picturii.
Partea superioară a fragmentului păstrat prezintă un “Vir Dolorum” spre care se înclina Maria, mâinile lor întâlnindu-se într-o mișcare deosebit de armonioasă. Lângă Isus, un înger ține în mâini o filactera. Scena a fost delimitată de un chenar ornamentat, care a rezistat doar parțial timpului.
Influența picturii trecento-ului italian este evidența în acest fragment care datează de la finele secolului XIV. În partea inferioară, scena este acoperită parțial de un Crist răstignit, aparținând celui de al treilea strat pictural. Acesta poate fi datat pe la 1520, vadind mai multe elemente stilistice identice cu pictura murală din Biserica reformată maghiară de la Dârjiu, semnata de Paul de Ung, datată 1419, care înfățișează legenda Sfântului Ladislau.
Băile Homorod (vulcanii noroioși)
Aceste Băi nu trebuie confundate cu Băile Homorod din județul Harghita, situate la o distanță de 40 km Nord-Est.
Rezervație geologică situată la poalele Munților Perșani, la contactul cu Subcarpații Transilvaniei, la o altitudine de 460m, în sectorul de luncă de la confluența Homoroadelor. Zona prezintă o importanță deosebită prin apariția la suprafață a nămolul emis de presiunea gazelor subterane, punct numit vulcan noroios, sau mai specific izvor de nămol.
Apele minerale de la Băile Homorod au fost utilizate în scopuri terapeutice de la începutul secolului al XX-lea. În secolul XIX Johann Weiss notează că existau 6 izvoare captate în două bazine și 78 bazine. Tratament cu ape puternic mineralizate, noroi cu conținut de sulf. Cu efect pozitiv în vindecarea afecțiunilor reumatismale, dermatologice, endocrine, nevroze astenice, afecțiuni biliare, hepatice, digestive.
Mineralizarea apelor variază între 4.2 – 20.4 g/l tip bicarbonat – calcic până la cloro – sodic. Conținutul de CO2 liber ajunge până la 2.4 g/l H2S la 10.5 mg/l ape sărate cu conținut de hidrogen sulfurat.
Stațiunea balneo-climaterică de interes local funcțională până în anul 1975.
Calitățile curative ale apei și nămolului sulfuros sunt recunoscute atât în țară cât și peste hotare, fiind atestate de specialiști încă din perioada interbelică. În jurul fostei stațiuni exista o superbă zonă turistică, ideal pentru un picnic.
Casa părintească a lui Anne Simonis
Casa părintească a lui Anne Simonis “ Prințesa Homorodului” – încă stă, este încă în picioare, dar cu multă modificări. Cu cornișa îndepărtată, cu o treia deschidere a frontului care nu corespunde Nord-Est.
Priveliștea satului Homorod
Parcul Homorod
Biserica Ortodoxă
Troița
La începutul secolului al XIX-lea, românii aveau să ajungă vecini cu sașii. Țiganii erau descriși în monografie, ca meșteri buni în prelucrarea oricărui tip de lemn, pentru nevoile casnice ale comunității. De asemenea mulți dintre ei se ocupau cu „hânzăritul”, adică procurându-și pașaport internațional, călătoreau prin cuprinsul Imperiului Austro-Ungar, dar și prin alte țări, făcând comerț cu diverse mărfuri, ocupație care va înceta după cel de al Doilea Război Mondial. Unul dintre ei va dărui comunității, în 1903, o frumoasă statuie din lemn vopsit a Domnului Hristos. Călătorind în practicarea acestui fel de comerț prin diverse țări, ocupându-se și cu pictura, acesta va cumpăra statuia din Cehia, dăruind-o cu condiția ca ea să fie montată pe o cruce și pusă la marginea satului. Moise Șchiopu (specializat în tâmplărie artistică – în perioada studiilor la München a fost coleg de studii și gazdă cu Aurel Vlaicu a executat lucrări de mare valoare artistică la biserici și catedrale din țară) va face în 1904 o cruce din lemn pe care va fi montată statuia, acestea fiind sfințite și amplasate la marginea satului, înzestrat astfel cu o frumoasă troiță. În 1974 statuia va fi adusă la Muzeul de Artă al României, fiind înlocuită cu o copie, montată pe o nouă cruce, iar peste câțiva ani, pentru a fi ferită de ploi, i se va zidi un acoperământ. Vechea cruce de lemn va fi așezată la intrarea în cimitirul satului.
Fântâna de sare
În subsolul localității se găsește un masiv de sare. Tradiția exploatării apei sărate de către localnici din fântâna special amenajată și a folosirii acesteia în gospodării s-a păstrat în aceasta zonă până în prezent. Slănina (Baofloisch) făcută la Mercheașa, afumată cu rumeguș din lemn de stejar și conservată în apă sărată contribuie la o înaltă calitate.
Batrânul Carpaților
Batrânul Carpaților sau Stejarul secular din specia quercus robur este cel mai bătrân copac descoperit în țara noastră. Această are circumferința de 9.3 metri și se estimează că are vârsta între 900 – 1000 de ani. Aceasta se găseşte mai sus de satul Mercheaşa, pe o păşune cu stejari seculari, la aproximativ 1,7 kilometri de localitate. Stejarul de la Mercheașa are o circumferinţă, măsurată la înălţimea de 1,3 metri de la pământ, de 9,3 metri, o înălțime de 21,3 metri şi are o coroană aproape întreagă, frumos rotunjită.
Biserica evanghelică fortificată
Biserica evanghelică fortificată a fost construită în secolul al XIII-lea pe baza unei vechi bazilici romane datată din secolul al XII-lea. Ansamblul bisericii evanghelice fortificate format din biserică, anexe, incinta fortificată și un turn este monument istoric. Altarul poligonal este gotic. Au fost găsite două inscripții din anii 1517 și 1541. Navele laterale au fost demolate în secolul XV, fortificată tot între 1517 și 1541. Sacristia conservă, în mod sigur, elemente din vechea zestre medievală. La începutul secolului al XVI-lea s-au executat modificări de structură în ce privește fortificația bisericii. Acum s-a ridicat incinta patrulateră ce avea turnuri cu acoperișuri în pupitru la coturi. Curtina avea circa șase – șapte metri în înălțime și un drum de strajă acoperit și sprijinit în console de lemn.
Deși renovată pe la 1621-1623, biserica a fost arsă cu prilejul pustiirilor turco-tătare din anul 1658. Mobilierul, cu strane și tribune, este datat cu inscripții din anul 1788. Turnul clopotnița actual a apărut doar în preajma jumătății secolului al XIX-lea. Într-o altă parte stă scris: “Ce bine este când capetele cenușii sunt înțelepte, prudente și domnii sunt prevăzători“. Turnul nord vestic era cunoscut ca “Bastionul Slăninei”. Curtina vestică a fost demolată în anul 1800 și cu materialele rezultate s-a construit primăria. Mai târziu în 1848 – 1858 se demolează trei turnuri ale zidului de apărare.
Incinta din jurul bisericii a fost proiectată într-o formă de o simplitate clasică, respectiv un dreptunghi prevăzut cu turnuri de colţ. Singurul în întregime conservat, aflat la sud-est şi amintirea celui opus, dar de înțeles că instalarea s-a realizat prin retezarea colţurilor de curtină. Aproape întreaga jumătate de vest a vechii cetăţi bisericieşti a fost demolată ori parţial înglobată cu prilejul construirii unor corpuri de casă parohială şi şcoală confesională. În acelaşi sector a existat poarta de acces. Cea de astăzi, bine întărită cu benzi din fier, datează din secolul al XVII-lea.
Turnul nod – estic, care funcționa ca donjon, s-a deteriorat și în a doua jumătate a secolului al XIX-lea se prăbușește. În anul 1899 este dărâmată curtina vestică, ce a mai rămas din ea de la precedenta demolare, și se construiește o școală din materialele rezultate.
Biserica ortodoxă din Mercheașa
Prin secolul XVII românii din comuna Homorod și-au construit o biserică de zid. În anul 1841, pe locul celei vechi s-a început construirea altei biserici în formă de corabie, din piatră și cărămidă acoperită cu țiglă. Mai aflăm din arhiva parohiei, și din actele ce s-au păstrat că biserica a fost construită și vremea păstoririi preotului Vasile Popovici și s-a terminat și anul 1852.
La început a fost zidită fără turn, deoarece turnul era considerat un punct strategic de apărare și autoritățile de atunci nu au dat voie. Ulterior între 1886 – 1887 românii au obținut aprobările necesare pentru a zidi turnul existent și astăzi, făcând corp comun cu biserica.Despre vechimea bisericii, ne dă mărturie și icoana “Adormirea Măicii Domnului” ce se găsește deasupra intrării în biserică, icoană executată în stil frescă neo-bizantin, cu inscripția în litere chirilice “Adormirea Precistii”, icoană ce a fost pictată pe o lespede de piatră șlefuită.Biserica s-a zidit din donațiile credincioșilor și din averea pe care o posedă în acele timpuri parohia.
Turnul are o înălțime de 15 m și este acoperit cu țiglă, în vârful căruia se află o cruce cu înălțimea de 1.80 m din tablă zincată. Biserica în interior are lungimea de 22 m, lățimea de 7.20 m, iar înălțimea pereților de 4 m, cu tavan din altar până în tindă, și este pictată în tehnica frescă bizantină de către preotul paroh de atunci Nicolae Plămădeală între anii 1973 – 1976. El având clarificarea de pictor bisericesc. Catapeteasma este din material lemnos și este pictată de pictorul Dobrescu din Brașov.
Arhitectura săsească
Regiunea săsească a Transilvaniei este cea mai mare zonă de arhitectură rurală medievală din Europa. În urma permiselor date de regii medievali ai Ungariei, după 1100 d. H. au fost colonizați emigranți vorbitori de limbă germană în sudul și estul Transilvaniei, la trecători, pentru păzirea granițelor. Înțelegerea patrimoniului construit al zonei ocupate de sași implică o cunoaștere în profunzime a modului de construire,
determinat fundamental de factori climatici specifici, de o cultură și o gândire occidentale și un context istoric caracteristic. Zona săsească a Transilvaniei însumează undeva la 4% din teritoriul geografic al României. Caracterul așezărilor este unul tipic, cu case construite în stil caracteristic și organizate în jurul centrului spiritual și defensiv al satului, reprezentat de biserica fortificată.
Cetatatea Jimbor
Cetatea construită din piatră, în Repertoriul Arheoligic Național cod 41266.04, unde este datată în secolul XIII. Însă de-a lungul timpului și-a îndeplinit rolul de apărare a sătenilor.După ce și-a pierdut importanța în secolul al XVIII-lea, inelul exterior de ziduri a fost demolat în 1818. Ca suprafață este destul de modestă, dar cu spații mari de stocare a alimentelor. Odinioară, în turnul cetății, țăranii își țineau slănina, un obicei care se păstra în toate satele săsești.
Ar putea fi vorba şi de o maghiarizare a numelui german de Sommerburg. În al doilea deceniu al secolul XIII-lea cetatea era condus de contele Székely László Lebée. Argumentele sunt două: comunitatea locală a fost, iniţial, germană şi a continuat să fie astfel până la Reformă, când a asimilat din punct de vedere al cultului, dar a cedat complet (la 1653 mai erau doar nouă familii săseşti) în faţa colonizărilor şi emigrărilor secuieşti (atestate deja la 1502), deveniţi evanghelici. Varianta cu înţelesul de „Cetatea Soarelui” este de luat în considerare, ca şi cea de „Cetatea Zsombor”.
După apariţia „colonilor”, a devenit posibilă o iniţiativă nobiliară, atestată de altfel deja în prima jumătate a secolului al XVII-lea, iar împărţirea satului între „Pământul crăiesc” (scaunele săseşti) şi „pământul nobililor” (comitatele) s-a consfinţit prin hotare şi responsabili săteşti diferiţi, în secolul al XIX-lea.Saşii și-au folosit priceperea în cioplirea pietrei şi au construit structuri rezistente la atacurile prelungite, capabile să adăpostească sate întregi, şi care aveau spații mari de stocare a alimentelor.
O inscripţie foarte deteriorată şi puţin lizibilă, menţionează restaurarea din 1692, ca urmare a evenimentelor petrecute cu doi ani înainte – invazia tătarilor veniți in sprijinul principelui Thököly Ernő, în lupta sa împotriva habsburgilor.În anul 1818 zidul exterior al cetății a fost dărâmat. Astăzi, doar unul dintre ziduri se păstrează într-o formă destul de bună, iar pe colţul sudic se mai văd urmele unor încăperi dispuse pe două nivele, care erau probabil destinate păstrării alimentelor, şi în caz de pericol, de adăpostire a sătenilor refugiaţi.
Odinioară, în turnul cetăţii, ţăranii îşi ţineau slănina, un obicei care se păstra în toate satele săseşti din ţara Bârsei. Nu se umbla la ea decât primăvara, când cânta cucul, iar fiecare sătean îşi însemna slănina, pentru a şi-o recunoaşte apoi când va fi cazul. Această tradiţie a supravieţuit până în anul 1945 în rândul sătenilor. Tot în cadrul cetăţii aveau loc toate sărbătorile şi obiceiurile specifice saşilor.
Ceea ce vedem astăzi reprezintă doar urme a ceea ce a fost odinioară o strălucită fortăreaţă menită să îşi apere localnicii. Astăzi, putem doar să admirăm şi să recunoaştem valoarea arhitectonică a edificiului, care, în ciuda tuturor vitregiilor, a reuşit să facă faţă timpului şi să ne arate urme ale unei civilizaţii cu adevărat excepţionale.
Biserica ortodoxă
În 1905 s-a construit biserica ortodoxă din sat. Faptul că unul dintre cei mai bogați, evanghelic fermier maghiar ai satului, împreună cu alți maghiari în mod voluntar au lucrat zile întregi la construirea bisericii ortodoxe. În schimb dorința lui a fost, că la înmormântarea lui să se tragă și clopotele bisericii ortodoxe. Familia lui se amintește că, așa s-a întâmplat. În anul 2011 trăiesc în sat 53 ortodocși.
Biserica romano – catolică
A fost construită în anul 1782, dar probabil datează din secolul al XIII-lea. Sfânta Tereza de la Avila este sfântul patron al bisericii. În 2011 erau 56 catolici în sat. Aici a fost botezat scriitorul Nyírő József.
Un sat pur catolic în evul mediu devine și rămâne luteran în timpul Reformei. Și biserica
Cooperarea a funcționat și în sens invers. În 1922 a fost construit turnul bisericii evanghelice, iar judecătorul român a donat o sumă mai mare ca și persoană fizică.
Biserica evanghelică
Biserica evanghelică luterană maghiară din Jimbor este o biserică monument istoric, cod LMI BV-II-m-B-11725, aflată în Jimbor, în partea centrală a localității. Biserica servește comunitatea luterană maghiară din parohia Jimbor.
Biserica a fost construită în secolul al XIV-lea, materialele de construcție folosite fiind piatra și cărămida. Este o biserică-sală, cu absida poligonală, cu cinci laturi. Turnul-clopotniță, aflat la sud de biserică, la care sunt evidente formele neogotice, este ridicat pe trei nivele și străbătut de un culoar de poartă. Biserica a fost renovată capital între 1768 și 1771. Între anii 1784 și 1788 a fost turnată din nou fundația părții răsăritene a bisericii și au fost reparate fisurile rezultate în urma alunecărilor de teren.
În 1830 a fost refăcută bolta bisericii. În anul 1845 biserica a fost consolidată cu cleme de fier. Între anii 1867 și 1868 tavanul inițial a fost schimbat cu unul din lemn. În 1904 a fost construită podeaua din beton, au fost vopsite băncile și au fost înlocuite clemele de fier. În anul 1927 biserica a trecut printr-o renovare generală. În 1946 au fost micșorate dimensiunile interioare ale bisericii datorită unor crăpături apărute în partea de vest.
De la această biserică provine un altar pictat în 1520, ce a fost transferat în 1909 la Muzeul de Artă din Cluj.
Casa părintească a scriitorului Nyírő József
Preot, scriitor, ziarist și filosof, Nyiro Jozsef, upranumit „apostolul secuilor”, este considerat unul dintre cei mai reprezentativi intelectuali maghiari din Transilvania din prima jumătate a secolului XX. Născut în 8 iulie 1889 în localitatea Jimbor, din județul Brașov, a fost primul dintre cei patru copii ai lui Nyírő Mihály, directorul Școlii generale romano-catolice din comună. În 1900, după decesul tatălui său, s-a mutat, împreună cu familia, la Odorheiu Secuiesc, unde a absolvit Gimnaziul Catolic, după care a studiat teologia la Alba Iulia și apoi la facultatea de Teologie „Pazmaneum” din Viena, absolvită în 1912, an în care și-a început și activitate de preot, la Sibiu.
În 1915, la solicitarea sa, a fost mutat ca preot la Cluj, unde a slujit până în 1919, când a fost exclus din rândul clericilor pentru încălcarea jurământului castității: se căsătorise cu iubita lui din tinerețe, cu care a avut apoi trei copii. Revenit la viața laică, Nyírő József a desfășurat, timp de două decenii, o susținută activitate de scriitor, filosof și ziarist.Apoi, în 1950, s-a stabilit definitiv în Spania lui FrancoA murit la Madrid, în 6 octombrie 1953, fiind înmormântat, în cimitirul Almudena, aflat la circa 50 de km de capitala Spaniei.
Casa Zolya
Construită în anul 1781 ca reședință privată. Se remarcă în special prin pereții exteriori frumos împodobiți. 1813 – 1876În 1994, cu sprijinul Bisericii Reformate Olandeze și al celor două școli, Parohia Evanghelică din Jimbor a cumpărat o casă istorică cu anexe, așa-numita “Zólya porta” în ungurește.
Cu scopul de a organiza tabere culturale de vară în această clădire pentru elevii din ambele școli, Liceul Áprily din Brașov, liceul Berzsényi Dániel din Budapesta. În 2001, casa a fost preluată de Fundația Mikó András.
Au început renovările în 1996 cu ajutorul fundației Internationaler Bauorden cu sediul în Olanda. Planurile pentru renovare au fost întocmite de Zsolt Zsanda, angajat al Oficiului pentru Protejarea Monumentelor Naționale.Chiar și în zilele de astăzi în fiecare vară tabăra este organizată și renovările continuă.